marți, 24 iunie 2014

Știrile de la ora 17.

Sufar de acrofobie. Printre altele mult mai grave.

Acrofobia este o frica extrema si irationala de inaltime. Apartine categorieifobiilor specifice denumite disconfort fata de spatiu si miscare, care impart aceleasi similaritati etiologice si optiuni de tratament. Persoanele care sufera de aceasta conditiepot experimenta un atac de panica intr-un loc inalt si deveni prea agitate pentru a se da jos in siguranta

Normal, îmi caut răspunsurile pe net, ca psihologii sunt prea scumpi pentru buzunarul meu de bugetar. Acuma, nu știu exact, poate că ar merita banii. Probabil că dacă m-aș duce, mi-ar spune ceva de genul:
Clasic acrofobia a fost atribuita, ca si alte fobii, uneiexperiente traumatice sau de conditionare, care implica inaltimile. Studiile recente arata ca frica de a cadea, de zgomote inalte, alaturi de teama ca o structura sa colapseze in fata, sunt unele dintre factorii declansatorisugerati frecvent. Noua teorie de non-asociatie este ca frica de inaltimi este o adaptare evoluata la o lume in care caderile sunt un adevarat pericol. Caderea nu este un pericol pentru soareci de exemplu, dar este pentru oameni.

Ori eu n-aș da banii pe așa ceva. Clar.
Trăiesc cu ea, în stare latentă, și nu mi-aș fi dat seama de ea dacă nu aș fi fost în Dubai în căutare de job, și mai ales dacă nu mergeam la piscină la etajul 39 (parcă) al blocului în care stau verii mei. Nu mă laud că am fost în Dubai, că nu-s pipiță de succes. Nu m-a deranjat până acum, pentru că nu știam că există.
Am aflat de ea în momentul în care, ajuns la piscină, și conștientizând înălțimea la care eram, m-am surprins (extrem de neplăcut) căutând un loc prin care m-aș putea arunca în cap de pe bloc. De la înălțimea aia extremă.
Nu. Nu (mai) am tendințe și porniri sinucigașe.
Constructorii s-au gândit că pot apărea nebuni ca mine și au protejat zona cu niște panouri mari, transparente, imposibil de sărit pentru un om normal la cap. Nu că era cazul meu.
Inconștient îmi doream să sar, ceva mă îmingea către margine, deși vedeam că e imposibil. Eu băteam panourile alea cu mâna, că poate era vreunul desprins. Nu era.
A fost o senzație de nedescris. Nebunia preluase controlul, și noroc cu "Culoarul Morții" (ce ironic, mulțumesc SK) care mi-a ocupat mintea probabil deranjată.
Și de ce vă povestesc eu toate astea?
De două zile sunt cazat la un hotel din Mamaia și abia ieri am realizat că sunt la etajul 9. Incidentul din Dubai s-a șters, așa credeam eu, căci ieri seară iar a început să mă mănânce în tălpi.

Așa că dacă nu dau niciun semn la intervale destul de regulate și pe diverse canale, comutați repede pe știrile de la ora 17. Întotdeauna mi-am dorit să ajung la știri. 
Calea este scopul. Gandhi.

Ps:
1.Primul pas este acela de a recunoaște problema pe care o ai și să vorbești despre ea.
2.Promit să mai scriu și alte articole pe blog și nu numai, în anii ce vor urma.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu